Bird: Maybe we should just jump
Lady: What if we fall from the bridge and then nobody can catch us
Bird: I don't know let's just see what happens
Lady: Okay
Bird: Come with me
Lady: Shall we do it together
Bird: Yeah
Lady & Bird: 1 2 3....Aaaaaaah
Bird: Lady?
Lady: Yes Bird
Bird: It's cold
Lady: I know
Lady: Bird...I cannot see a thing
Bird: It's all in your mind...
Din penumbre umede, Gandul-Lucifer reapare subit, erectil, robust, se reexcita fara urma de inhibitie, se masturbeaza in mine ca intr-o arie wagneriana din care fiorul electric se scurge pe sirea spinarii...Ii simt material prezenta imateriala, recunosc cu acuitatea tuturor simturilor intinse ca un arc, himera insolenta a aceleiasi fresce, agasant de miniaturizata pana la detaliul ultim al primelor senzatii, copertate in manuscrisul inconstientului meu. O resimt aievea pe Fata Morgana ce aluneca dintre palmele lipicioase de vata de zahar si puf de papadie. Peste inca ceva timp, sub pulsiunea fireasca a Se-ului, fara cenzura sau vinovatie, fara cereri de indulgente, fara penitente in fata vreunei instante morale, atingerea fragila, nesigura, dar toxic de curioasa, s-a intins precum o ciuperca pe coapsele creaturii non-materiale. Cum sa poti omori un instinct? Daca a fost el, chiar El, cel dominant? De ce in acea buna zi a aflarilor, sa strivesti de perete usa din lemn de nuc a sufrageriei, ca si cum, de fapt, ai fi inscenat flagrantul, transformand misterul primei atingeri imaculate in sentinta brutala a vinovatiei pe viata. Cap de acuzare: surprinsa in flagrantul delict al masturbarii la frageda varsta de numai 7 ani. Sentinta: condamnata la depravare pe viata!
Acel gand a ales insa atunci sa supravietuiasca! Nu a ales viata, ci supravietuirea! Nu si-a smuls perfuziile ajutatoare, nu a refuzat protezele morale. A optat pentru a respira, pentru a ramane viu cu orice pret: fie cataleptic, intr-o secventa, fie gurmand de nelinistire si indragostit adolescentin dar incurabil de haos in urmatoarea, fie implacabil ramas indoit in cea din urma. Iar eu, eu am ramas sa fug dupa el, sa-l aflu candva, sa-l recunosc, sa-l curtez, sa-l dezmierd, sa cochetez cu continua-i deriva existentialista: acum alcoolizat de taria inaltimilor, acum in cadere libera, cu pungi de nisip in plex pe fundul oceanului. Este tarziu acum, sa-mi pot imagina ca voi mai prinde in vreun fel acest gand, undeva, la mijloc, pe un teritoriu neutru, intre lumi, ca ii voi smulge din pamant reavan samanta incoltita, ca ii voi putea da contur, forma, ca-l voi tasni in si din materie pura, ca-l voi naste fiinta, ca va fi fost nascut din mine, alaptat, ca ii voi sustine atelele fragile, ca il voi dezlega de toate sensurile lui vinovate, ca il voi initia candva in tainele unicului mister, acela al mortii...
E doar un gand, e-adevarat un gand smintit, dar totusi doar un gand, imi spun incercand sa ma linistesc ori de cate ori recrudescenta lui severa ma poseda. In acele momente, naluca fragila, dilematica, extatica pana la halucinatie, reintra in mine, ma cotropeste, ma ia in stapanire. Ma muta iar si iar din realul carnal al celor mai incandescente dorinte, din filmul in care felinarele fierbinti ard rosu, si perdelutele trase discret intrevad in jocuri sfumato voluptatea celor mai senzuale forme, catre scenariul cortinei din plus rosu vag, prafuit, spalacit, ce cade greoi peste materie, forma, carne, peste mine, peste contururile stravezii ale oamenilor si animalelor, peste tainele fiecarei pietre risipite in cate un colt de strada. Rococoul irezistibil al jointului pulseaza, eruptia senzoriala ma seduce pana la frenezie sa gust lasciv consistenta lavei, dar in acelasi timp gandul evadat reintra prin propriul buncar in celula. Cum sa fugi in timp inapoi pana atat de departe, cum sa redeschizi si sa operezi malign de …inceputuri, o sutura atat de eficient si de estetic croita atunci... ?
Ce dracului, gandul asta are fixatii orale, anale, e mereu cu tunurile in strada, pe cine dracului tot incearca sa linseze, pana unde trebuie sa ma intorc in urma pentru el… ? Mi-as fi dorit sa nu se fi nascut, sau sa fi murit in mine, sa fie mort, mi-ar fi fost mai usor sa gazduiesc in mine, ca musafir, doar un duh amarat, dar nu, el traieste, umbla, se preumbla, scotoceste, se nelinisteste prin mine, ma juleste pret de o clipa cu iluzia atingerii posesive, totale a formelor lui, apoi imi face farmece si-mi spune ca-n cea de-a doua clipa revelatia inseamna doar starea de spirit in care actorul s-a trezit in dimineata acelui rol. Musca, ii simt coltii in propriile-mi dorinte, veninul se propaga instantaneu in globule, si imi imaginez ca mesajul lui catre mine, in calitate de gazda a sa, este urmatorul : « arsura muscaturii este aflarea clipei de durere. Durere=Revelatie ». Imi refac rationamentul si imi spun : muscatura doare, ma doare, deci exista si exist si eu ! Asadar, sunt demonic detinuta de un corp strain pe care un organism sanatos ar simti nevoia sa-l expulzeze, de un spion pe dinauntru, hranindu-se din compulsii, si de un impotent pe dinafara, ce radiografiaza impulsuri ca pe simple decoruri de natura moarta! Compulsia impulsului ! Asta da, diagnostic ! Da, stiu, contractia de expulzie este singura salvare, dar cum sa te lepezi de imaterialitatea unei umbre ? Sunt singurul spectator al fluxului sau fluid, consumat fara densitate, in refluxul tuturor celorlalte ganduri. Ma bantuie, iar cand incerc sa-i smulg evantaiul dupa care isi ascunde secretiile emotiilor, sau sa-i sfasii pelerina neagra cazuta implacabil ca o cortina in fata salii pline de spactatori in suspans, gandul-actor imi suiera din nou ca orice gand va fi inghitit de urmatorul rol...
Anxietatea unui gand, regresia imuabila si obsesiva catre el, catre acelasi gand…, gandul-prunc, intarcat prematur, jucand apoi sotronul desenat de Oedip pe caldaramul senzatiilor devenite fixatii, pe un cadran pustiit, intr-o secventa parasita sub semnul intrebarii, ca o proiectie a sirului de imagini in care acele ceasornicului au fost date peste cap, intoarse inapoi, impinse in urma, cu mult prea mult timp in urma ...Gandul primar, uniform, indivizibil, segregat pana la asocial intr-un timp din care urla, trantind in rezonanta propriului sine usa temnitei, pentru a se izola de…Gandul Universal !
Nici arsita febrila a tamplelor, nici transpiratiile sloi de gheata ce-mi reteaza podul palmelor, n-au sedus gandul « mut ca o lebada ». El tace cast, in mine, in acelasi con de umbra, fara pigment, sfidand cromatica desfranata a tuturor celorlate ganduri.
In rastimpuri, trag de el sa aflu, sa-mi spuna, sa urle, sa strige ce il doare, de fapt ce l-a durut atunci, candva, demult…, sa-si aclame dorintele, dar palma opaca si frigida a gandului meu imi plesneste amnezic memoria. S-a spart, imi zic alteori, e un ciob de gand, ce ma priveste alienat din acel alt timp, nerecunoscand minutarul celui de-acum, punand ireversibil orologiului mintii mele, alarma sa sune la momentul t0 ! T ZERO ! Bun, imi spun, este uituc, sau inconstientul l-a facut uituc, dar de ce nu s-a resemnat, de ce nu a ramas ingropat in latente de neextras, de netrezit, de ce inca ma abuzeaza acum, aici, prin piele, prin pantec, prin sange ? De ce acul patefonului aluneca de pe santul discului, in aceeasi stridenta repetitiva dementa ? Cum poate fi el inca inchizitoriul si rechizitoriul constiintei mele atat de modificate…? Cum imi poate El domina dorintele, pulsiunile? Ce stie acest gand de fapt despre mine? Ma cunoaste? Ce m-ar intreba? Ce i-as putea raspunde eu, in fata esafodului unei instante, in care o procesiune primitiva nu i-a gratiat memoria, in schimb ii evapora ca si cum nu exista, sangele curat al pasiunilor necenzurate ramas in valuri in jurul ghilotinei de acum?
va urma...
« NATHANAEL, nu te lasa inselat de titlul brutal pe care l-am ales pentru cartea mea; as fi putut sa o numesc Menalc, dar Menalc, ca si tine, de altfel, nu a existat niciodata. Singurul nume de barbat pe care ar fi putut sa-l poarte aceasta carte este al meu; dar, atunci, cum as mai fi indraznit sa o semnez?
Am scris-o fara ocolisuri si fara pudoare; si daca uneori vorbesc in ea despre tinuturi pe care nu le-am vazut nicicand, despre parfumuri pe care nu le-am mirosit nicicand, despre fapte pe care nu le-am savarsit aievea, sau despre tine, dragul meu Nathanael, pe care nu te-am intalnit inca, n-o fac nicidecum din ipocrizie ; si toate aceste lucruri nu sunt minciuni, dupa cum nu este minciuna nici numele de Nathanael, pe care ti-l dau tie, cel care ma vei citi, necunoscandu-l pe al tau.
Si, dupa ce ma vei fi citit, arunca aceasta carte si pleaca. As dori ca ea sa destepte in tine dorinta de a pleca – de a pleca de oriunde, din orasul tau, din familia ta, din camera ta, din gandirea ta. Nu lua cartea mea cu tine ! Daca as fi fost Menalc, ca sa te calauzesc, te-as fi prins de mana dreapta, fara ca mana ta stanga sa o stie si i-as fi dat drumul cat mai repede, de indata ce ne-am fi indepartat de orase, zicandu-ti : uita-ma !
Fie ca aceasta carte a mea sa te invete sa cugeti mai mult la tine decat la ea, si apoi la orice altceva mai mult decat la tine. »
Andre Gide – Fructele pamantului
Undeva, intr-o capsula arhetipala, parca am fi consumat pretul unei singure clipe, al aceleiasi, in respiratia proteiforma a plurisiluetelor flagrand EVADAREA…Din punctul alb al oglinzii negre, vad proiectia buncarului secret ce duce din castel, direct catre celula temnitei medievale in care corul vrajitoarelor imi descanta sentinta…Spot de ratacire, pierdere, uitare in tine imbibat in lumini violete, coarde vocale plesnind in incantatii cabalistice…
