A Flor que És

"A flor que és, não a que dás, eu quero.
Porque me negas o que te não peço.
Tempo há para negares
Depois de teres dado.
Flor, sê-me flor! Se te colher avaro
A mão da infausta esfinge, tu perere
Sombra errarás absurda,
Buscando o que não deste.


Floarea ce esti tu, nu floarea pe care o daruiesti, mi-o doresc.
Fiindca-mi refuzi ceea ce eu nu-ti cer.
Vei avea vreme sa refuzi
Dupa ce vei fi dat-o.
Floare, fi-mi asadar ! De te culege avara
Mana nefastului sfinx, tu, perena
Umbra, vei rataci absurda
Cautand ceea ce nu ai dat. »

16-10-1914

Odes e outros poemas
Fernando Pessoa (Ricardo Reis)

Rivalul toreador

Ah, da! Apari! Uleiul foilor de dafin sfaraie pe tampla osandita la Cunoastere! Ah, iveste pe malul nostru ilustratiunea-ti, Tu, tribun al paraplegiei putintelor noastre, decanteaza-ne infirmitatile si izgoneste-ne din ignorabimus! Inghite-ne !!!!
…ecourile afrodisiace ale tribunelor apropie clocotirea homerica de sine. Certitudio certitudinis! Paroxismul trepidat doar prin neodihna perversa a aclamatorilor.

Ai ales locul. Cavalereste! Tu sus, excitat letal de veninul suierat prin beregate flamande de absolut, eu, toreadorul din arena, care trebuie sa fixeze privirea taurului. O ultima trecere printre cioturi de serpi, in galopul absolutului a priori, al absolut nimicului a posteriori.

Ai fi avut-o ca pe un glas. Singurul care dadea cu pietre. Dar ai clipit in clipita in care rosul reflectat pe retina taurului ti s-ar fi intors pe cortex. Ai avut o carenta de fier si ti-ai infipt coltii pe langa halca de suflet.

Inghiti prea…Tot! Nu te-ai temut ca-ti ramane zidul chinezesc in gat si “ai scuipat-o afara din greseala”, ca doar trebuia sa-ti eliberezi caile aeriene!

Uite, tu ai ales locul. Eu am armele si timpul. Prea bine !

Arma mea e aceeasi dintotdeauna : visul ! Visul ca o smulg acum din caruselul halucinogen al senzatiilor prezervate in formol. Dupa care “nu ma mai zbat asa”! O prind de mana si o duc departe, atat de departe de baobabul in care ai crescut pana dincolo de cer. Eu nu-i promit decat s-o dau in leagan si sa-i pazesc nisipul ud din castel de pasii vreunui dinozaur care, cine stie, poate reaparea! A! Si inca ceva: ii promit sa-i arat in fiecare dimineata cum soarele isi misca delicat falusul de la stanga la dreapta. Si apoi cum se masturbeaza la nadir. Atat…

Nu-ti voi lua tot din ea! Iti las colectia de solzi din acvarii si fluturii tintuiti in gamaliile mortii pe peretele insectarului vagin! Iti iau insa Uterul ei in care voi incolti iarba cruda tocmai buna pentru arena in care ea va fi taurul, iar eu toreadorul!

Am scos arma pe masa, mai ramane de stabilit timpul. Timpul? Vom continua duelul intr-o alta reprezentare, intr-o viata in care eu ma voi reincarna tot toreador, iar tu te vei reincarna ea…

Pana atunci, ma grabesc, trebuie sa fug, sa fug in arena, sa fug dupa ea...

I miss him so...

Frison existential...

Pot sa scot "ce trebuie" ca sa fie "cum trebuie"?

Fireste ca pot! As putea orice! Din doua miscari ale inimii as scoate bisturiul fermecat din camera fericirii. Scoarta cerebrala ar pune un lacat greu si ruginit pe poarta trunchiului cerebral cu mesajul: „azi avem delirium pana la catharsis” . As incepe inciziile, mi-as imagina ca extirp malignul si chiar las in loc implanturi alchimice. Pot! Pot orice!

Pot sa ma rostogolesc cu destinul lui Sorescu pe tabla lui de sah. Sa capturez nebunul negru al destinului lui cu calul alb la d5, producand chiar in centrul tablei cataclismul care ar spulbera si ar arunca in vartejul neantului toti pionii intamplatori…

Am scos „ce trebuie” ca sa fie „cum trebuie”?

„Cum trebuie”??? Exista cineva care stie „cum trebuie”??? Eu nu vreau sa-L cunosc! Eu nu stiu ce inseamna „cum trebuie” si nici nu vreau sa aflu! Nu vreau sa aflu „cum si cat trebuie”. Vreau doar sa MA aflu, sa presimt subtil, de fiecare data, apropierea lui „cum si cat trebuie” si sa le imping intotdeuna mai incolo si mai incolo si din nou mai incolo si mai incolo! Sa ma decriptez luciferic si nu paradisiac !
Cum „sa scoti”? Ce sa chiuretezi? Cum ai putea-o face? Cine-ar putea-o face? Dumnezeu? Sorescu a putut-o face?

Nu-mi provoca inteligenta! S-ar putea ca masturbarile mele mentale sa-ti cuminteasca setea metafizica!

Ai ramane perplex in fata tablei mele de sah! N-ai putea-o suporta! O tabla pe care partidele se succed cu sufletul la gura, protagonistul fiind doar un nebun. Nebunul negru care „trebuie” si nu „cum trebuie”. Care „trebuie” intr-un simultan cu toate proiectiile lui Pessoa. Un nebun intr-o criza de timp launtric si intr-un delirium tremens in toate orgiile de pe tabla de sah. De ce oare nebunul de pe tabla mea este considerat nebun? Pentru ca paseste pe diagonala si nu-si calca-n picioare propriile-i reprezentari? Sau pentru ca se descurca din ce in mai bine spre sfarsitul partidei, pe masura ce tabla devine din ce in ce mai goala?
Pesemne de aceea se lasa regina capturata mai cu seama de nebuni? Regina muta si vulnerabila. Regele nu exista. E prea intelept s-o protejeze!
Nebunul ii da mat regelui pentru ca la ultima mutare a putut fi bufon!

Ai accepta un duel? Nu voi fi greu de infrant. Praful de pusca din gloantele mele s-a spulberat in timpul tuturor duelurilor mele interioare, iar fricile si neputintele ma tin legat fedeles de mine insumi.

Dar tot mai am o arma secreta…asa ca s-ar putea s-o cuceresc. Da! pe ea…

Crezi ca-mi vei putea „scoate” arma din arsenal? Am sa iti dau si un indiciu: ce crezi, cavalerii alapteaza?

Dialog autist...

-E scenariu?

-Nu, nu e scenariu!

-E doar un sinopsis ?

-Nici macar.

-Atunci, ce dracu este ? Ce sens are ? Vreun alt exercitiu literar nereusit de-al tau ?

-Nu este un paradox…

-Despre ce paradox vorbesti ?

-Despre…neparadoxul dialogului cu un cadavru.

-Ce dracu’, iar incepi ? Nu inteleg…

-Orice dialog cu un cadavru parcurge etapele fascinatiei, excitatiei, extenuarii, inutilitatii, plictisului. Speram ca ma va mai excita, nu ma mai excita, credeam ca nu voi obosi, am obosit, visam ca nu ma voi plictisi, m-am plictisit…

-Deci am devenit un cadavru ? M-ai transformat si pe mine intr-unul ?

-Ai fost in fiece clipa un cadavru, iar eu sunt inca vie...si cu nevoia devenita cronica de a pierde un cadavru.

-Esti o dementa, te vei nenoroci definitiv, cine ti-ar mai tolera toate retragerile, izolarile, toate reveriile tale psiho-maladive, fara scop, fara continut? Iti vei pierde si ultima iluzie de echilibru !

-Echilibru ? Sunt in dezechilibru de cand ma stiu, iar tu ai incercat sa echilibrezi...dezechilibrul unui mers pe sarma…

-Mi-e mila de tine! Esti un morman de vulnerabilitati, de neputinte. Nu esti in stare sa faci nimic, nicicand n-ai fost capabila sa iei o decizie, daca nu m-ai fi intalnit pe mine erai moarta demult. Cu trecutul tau…

-Intr-adevar, in cavoul tau inghetat mi-au lipsit nisipurile mele miscatoare, dar fierbinti…si totusi apreciez ca m-ai echilibrat ! Iata, datorita tie, acum sunt capabila sa iau o decizie. Mi-as fi dorit insa candva sa-mi fi servit o ceasca cu ambrozie la micul dejun, in loc de cafea, sau sa-mi fi atins pret de o clipa bovarismul exact in subtilul punct G ! al congruentei dintre Don Quijote si Don Juan…

-Mai lasa-ma cu…existentialismul asta al tau care deja ma ingretoseaza ! Nietzsche in a cata piele de sarpe ? Sau uiti ca ai aruncat la cosul de gunoi trei copii ?

-Ei bine, restabilizatorule al echilibrului moralitatii, desi presimt ecoul sintetic si infundat pe care cuvintele mele il vor sapa in timpanul ratiunii tale, retine bine ce-ti spun acum, va trebui sa ramai cu acest testament al sensibilitatii mele : asa…inundata de lichide de diverse densitati, decapsuland din memoria olfactiva esente pestilentiale, bantuindu-mi sinele ca un strigoi, ca propriul strigoi, facand dragoste cu nalucile in pozitia « a la recherche de temps perdu », eu am aflat Limita. Altfel n-as putea-o depasi-o ca o deposedata de mine insami !

-N-auzi c-ai omorat trei copii ? Ai uitat ca mi-ai spus de avorturile tale ? Ai trimis pe tobogan Trei Trei Trei, nu unul, pricepi ? Iti urasti tatal batran si bolnav, in egoismul tau fara limite il condamni pentru toate imoralitatile tale. Asta cum poti duce? Avea dreptate staretul de la Sihla: "Daca iesi acum, de-aici, din schit, si-ti cade in cap stanca Sfintei Teodora, iti dai seama ce iei cu tine Dincolo...? Asta esti, asa ca lasa filozofiile !

-Sunt asta, fireste cu sunt, dar sunt si alta… : imi ridic singura batista parfumata dintre broaste si pot sa o inspir adanc, sperand ca esentele tari au imbibat-o, ca parfumul este unul persistent…Candva m-am ridicat fara atele de sub masa Cavalerilor Mesei Rotunde…desigur, m-am ridicat cu masa-n cap, dar m-am ridicat si sunt vie. Sunt mahmura de visul meu alcoolic, dar si de spoturile de viata traita luminescent : DA, REALITATEA ESTE CEEA CE MI SE OPUNE ! Cavalerii au murit, iar eu stiu asta !

Piazzolla...





Regresie pe pista senzationista a rochiilor in clocot de sange sfasiate de coardele lui piazzolla...

Oglinda...

Intorc capul si ochiul patrunde in ea subit. Zvacneste din amorteala hipnica. Unghiul imi biciuie retina. Acum trebuie sa o patrund, sa intru in ea, nu mai am scapare. Simt cum ravasirile se imbulzesc si cad gramada in haul memoriei. Pe scrinul din spate vad deschis catastiful transmigratio ca pe o cabala rasfoita de mii de degete impletite intr-o desfranare polimorfa. Sangele in flux si reflux la fiecare fila. Unde mi-e licoarea? Trebuie sa-mi prepar prafurile, acum, acum, sarurile, altfel… Tremur, ma intorc convulsiv si zaresc Sipetul in care le stiam incarcerate. Ii ating capacul, si simt cum ma desurubez o data cu cercurile ferecate. Negociez iresponsabil, in delirium, achit fila in alb a consecintelor, il deschid. Scot foita subtire si sarurile. Le prepar, prizez. Silueta alter ego intra in mine.
Mainile se crispeaza din incheieturi. Imi scutur zgomotos palmele de prafurile intrate in epiderma, trag sertarul, asez calm la locul lor sticluta si foitele.
Ma intorc, ies din oglinda. Intre perete si coltul sipetului, Vad panza mata de paianjan cu oua grele depuse. Imi spun : « nimeni n-a mai trecut demult pe-aici… ». Sarurile incep sa strige din sange. O vad pe Maria cu pruncul in brate in fata intrarii in grota, salvata din calea lui Irod de 15 perechi de picioare incolacite pe o cruce alba, carnoasa. Vajai. Cu ochii tintuiti in panza groasa, cad dureros in genunchi. Imi simt rotulele casandu-se tectonic ca intr-un clivaj. Ouale de paianjen incep sa se ciocneasca unul de altul pe retina. Incep sa pipai pardoseala cu miscari de orb in cautarea bastonului. Nu-l gasesc. Incep sa-mi sug degetul mainii stangi amusinand frenetic dupa mirosul Stiut al pernei mici. Nu, perna nu e, nu e pe nicaieri… Vad pe coltul mesei doar evantaiul, il iau, il deschid, izul de mosc putred ma izbeste. Nu am scapare. Privirea mi-e fugarita inapoi, in oglinda. Ma intorc spre ea si vad un fascicul alb, plin, dizolvandu-se in efervescenta unei gauri neagre. Privirea ma opareste dintr-un Nevazut care da in clocot peste mine. Piciorul drept trepideaza un pas scurt, fortat in spate. Luciul ei deformator vine, face acelasi pas catre mine. Urlu fara vlaga, nadajduind ca sunetele mele pulverizate isteric s-o sparga.
Cioburile din vene dispar, stergand orice urma.