Dialog autist...

-E scenariu?

-Nu, nu e scenariu!

-E doar un sinopsis ?

-Nici macar.

-Atunci, ce dracu este ? Ce sens are ? Vreun alt exercitiu literar nereusit de-al tau ?

-Nu este un paradox…

-Despre ce paradox vorbesti ?

-Despre…neparadoxul dialogului cu un cadavru.

-Ce dracu’, iar incepi ? Nu inteleg…

-Orice dialog cu un cadavru parcurge etapele fascinatiei, excitatiei, extenuarii, inutilitatii, plictisului. Speram ca ma va mai excita, nu ma mai excita, credeam ca nu voi obosi, am obosit, visam ca nu ma voi plictisi, m-am plictisit…

-Deci am devenit un cadavru ? M-ai transformat si pe mine intr-unul ?

-Ai fost in fiece clipa un cadavru, iar eu sunt inca vie...si cu nevoia devenita cronica de a pierde un cadavru.

-Esti o dementa, te vei nenoroci definitiv, cine ti-ar mai tolera toate retragerile, izolarile, toate reveriile tale psiho-maladive, fara scop, fara continut? Iti vei pierde si ultima iluzie de echilibru !

-Echilibru ? Sunt in dezechilibru de cand ma stiu, iar tu ai incercat sa echilibrezi...dezechilibrul unui mers pe sarma…

-Mi-e mila de tine! Esti un morman de vulnerabilitati, de neputinte. Nu esti in stare sa faci nimic, nicicand n-ai fost capabila sa iei o decizie, daca nu m-ai fi intalnit pe mine erai moarta demult. Cu trecutul tau…

-Intr-adevar, in cavoul tau inghetat mi-au lipsit nisipurile mele miscatoare, dar fierbinti…si totusi apreciez ca m-ai echilibrat ! Iata, datorita tie, acum sunt capabila sa iau o decizie. Mi-as fi dorit insa candva sa-mi fi servit o ceasca cu ambrozie la micul dejun, in loc de cafea, sau sa-mi fi atins pret de o clipa bovarismul exact in subtilul punct G ! al congruentei dintre Don Quijote si Don Juan…

-Mai lasa-ma cu…existentialismul asta al tau care deja ma ingretoseaza ! Nietzsche in a cata piele de sarpe ? Sau uiti ca ai aruncat la cosul de gunoi trei copii ?

-Ei bine, restabilizatorule al echilibrului moralitatii, desi presimt ecoul sintetic si infundat pe care cuvintele mele il vor sapa in timpanul ratiunii tale, retine bine ce-ti spun acum, va trebui sa ramai cu acest testament al sensibilitatii mele : asa…inundata de lichide de diverse densitati, decapsuland din memoria olfactiva esente pestilentiale, bantuindu-mi sinele ca un strigoi, ca propriul strigoi, facand dragoste cu nalucile in pozitia « a la recherche de temps perdu », eu am aflat Limita. Altfel n-as putea-o depasi-o ca o deposedata de mine insami !

-N-auzi c-ai omorat trei copii ? Ai uitat ca mi-ai spus de avorturile tale ? Ai trimis pe tobogan Trei Trei Trei, nu unul, pricepi ? Iti urasti tatal batran si bolnav, in egoismul tau fara limite il condamni pentru toate imoralitatile tale. Asta cum poti duce? Avea dreptate staretul de la Sihla: "Daca iesi acum, de-aici, din schit, si-ti cade in cap stanca Sfintei Teodora, iti dai seama ce iei cu tine Dincolo...? Asta esti, asa ca lasa filozofiile !

-Sunt asta, fireste cu sunt, dar sunt si alta… : imi ridic singura batista parfumata dintre broaste si pot sa o inspir adanc, sperand ca esentele tari au imbibat-o, ca parfumul este unul persistent…Candva m-am ridicat fara atele de sub masa Cavalerilor Mesei Rotunde…desigur, m-am ridicat cu masa-n cap, dar m-am ridicat si sunt vie. Sunt mahmura de visul meu alcoolic, dar si de spoturile de viata traita luminescent : DA, REALITATEA ESTE CEEA CE MI SE OPUNE ! Cavalerii au murit, iar eu stiu asta !