Autoexil

- Iti amintesti? Nu am pariat nicicand cu tine pe existenta gradinii japoneze in al carei cires te-ai autoexilat...In transa seductiei, carnea zemoasa a florilor desfacute senzual, te-a rapit dorintelor propriei carnatii, asa cum un fluture ce nu a aflat ca traieste doar o zi, se desprinde de stamina si se prinde ametit, bezmetic in plasa promisiunii senzatiilor ultime, ascunse sub bolti umbroase de esente alb-ciclam...Toate simturile ti-au fost luate in captivitate...Vulgara, perfida, lacoma, lepadandu-se de castitatea celei dintai eflorescente, alianta florilor a urzit chiar spre varful ciresului tesatura amagitoare a miresmelor, spre care te-a transportat si apoi te-a abandonat...
N-ai aflat ca si florile mint, mai ales ele...? Zambetul lor hedonist ti-a strans pervers la ochi fasia lasciva de matase ciclam, mascarada petalelor exhibitioniste ti-a hranit fantezia gustului cu licori concupiscente, iar imperecherile bastarde in manunchiuri florale iregulare, imperfecte, ti-au prins incheieturile mainilor in catuse...Nu simti amagirea? N-o observi? Esti in prizonieratul conspirativ al latului florilor, si nu in clandestinitatea secreta a hamacului prins intre ramurile de sus ale ciresului, in salbaticia caruia crezi ca se leagana voluptuos instinctele tale dominante...
Traiesti deasupra lucrurilor, iar de acolo, de la inaltimea abstracta a reveriei tale, perspectivele se deformeaza, se micsoreaza, materia devine punctiforma...
Uneori am fost eu cel care a incercat sa urce catre varful ciresului, pentru a-ti ajunge in preajma, escaladand imperfectiuni noduroase ale crengilor ce nu puteau sustine preaplinul esentelor..., am incercat sa fiu eu cel intoxicat de chimia florilor ce-ti poseda sevrotic imaginatia, sa fiu eu cel care urca in cires intr-atat de sus, incat sa-si poata reprezenta tactil textura de sticla a globului-temnita, incat sa poata simti din exterior aburul respiratiei tale fierbinti proiectate insa doar din interiorul globului... Altcandva am infipt scara jos, la baza ciresului, in pamantul reavan al unei dimineti oarecare si am invitat visul inmarmurit in cavoul realitatii cu miros de flori de cires, sa se trezeasca, sa-si revina din betia inaltimilor si sa paseasca asa cum poate, mahmur, nelinistit, infiorat, infricosat, sa calce pe piatra, sa simta asfaltul sec, sa umble printre pietre si oameni, printre fiinte si fiinte devenite chiar in acest moment nefiinte...

(va urma)