Apologia plecarilor...(I)

Plec, vreau sa plec iar si iar, sa dispar! Sa ies acum din tine, in urmatoarea clipa sa nu mai fiu langa el, iar in cealalta, voi, toti ceilalti, sa nu va fi amintit vreodata de mine…

Sa fi plecat ieri de acolo catre orisiunde, sa plec azi de aici catre pretutindeni…

Nici o ramasita a clipei ce chiar acum ma consuma clepsidric, sa nu imi mai fie amintire mie si nici voua.

Sa inghesui secretul a tot ce stiu ca am insemnat vreodata in cateva geamantane pe care sa nu le transport nicicand din miezul unei clipe in al celei care urmeaza, dar pe care sa nu vi le las nici voua : cu siguranta ati avea curiozitatea indecenta de a rascoli prin ele, prin valizele doldora de mocniri, reprimari, iluzii, dileme, si atunci, poate ca taria esentei vreunui mister abandonat neaflarii unei clipe trecute, mi-ar sacai in mod nedorit fantasmele nude ale milioanelor celorlaltor clipe ce se asteapta gustate, mirosite, devorate, violate, ucise…

Sa ucid clipa de acum…doar pentru a da viata posibilului fior al urmatoareia…

Sa ma impac cu nelinistirile clipei de care tocmai am fost indragostita, ale clipei dorite ce tocmai isi ia rams bun facandu-mi semn cu mana, dar eu sa fiu cea care-o paraseste cu pasul netremurat de vinovatie, neindoit, neconvulsiv, neconstrans…

Nu sa ma asez, ci sa merg, tot timpul sa merg... Nu sa stau, ci sa umblu…, sa umblu fara sa astept sa culeg fructele cazute in colbul drumului…

Sa nu las cumva vreo urma in nisip, nici in stanca, sa nu fiu nici macar o umbra proiectata pe o stanca...

Sa las doar radiografiile tuturor clipelor de ieri, lipite in poze iluzorii pe oglinda care nu mai poate reflecta decat instantaneul plecarii de azi...

(va urma)