De ce chiar clipa ce injecteaza otrava vitalitatii si dezintegreaza simturile pana la particula celei mai necenzurate dorinte, de ce tocmai momentul posesiunii intregi, totale, sa fie acela care alipeste individul inseparabil, iremediabil de propria vanitate a sigurantei de sine si nu a renuntarii la sine...?
Poate ai fost mult prea sigur ca oricand vei putea naviga liber la bordul navei mele, careia ii profetisei demult parcursul naufragiului hazardic, apoi haotic si in cele din urma imuabil incarcerat in perimetrul strict imprejmuit si protejat al portului tau! Ai privit mana ce a aruncat ancora peste bord cu aroganta descoperitorului, a cuceritorului, nu te-a strabatut nici o clipa fiorul angoasei cautatorului...Ancorarea mea nu iti era suficienta, nu te hranea, arbitrarul te ucidea usor usor, voluptatea certitudinii posesiunii iti cerea imperios garantia capitularii. Nu ancorare, ci naufragiu! Si cand ma gandesc ca aranjasei tot, pusesei la punct naufragiul pana in cele mai mici detalii ale timpului si spatiului, luasei in calcul inclusiv scenariul furtunii pe mare ce va smulge din tatani catargul fragil, puteai inclusiv paria sfidator pe succesiunea zvacnirilor corabiei ratacite, impinse nevrotic de intamplarea valurilor, comandasei chiar si...directia vantului.
Dar eu nu pot naufragia decat intr-un larg necunoscut, chiar daca ancora isi trage cand si cand rasuflarea intre granitele vreunui port oarecare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu